Despre libertate. Despre iubire. Despre oameni

Despre libertate. Despre iubire. Despre oameni

Dragi prieteni,

Revin pe blog după o perioadă lungă de absență. Când am început jurnalul călătoriei mele la țară, am decis să îmi deschid sufletul și să vă primesc pe toți în ograda mea. Dacă vă aflați aici, sigur vă regăsiți în ceea ce eu trăiesc, în ceea ce eu promovez și poate împărțim aceleași valori. Și pentru asta vă mulțumesc. Cred în oameni și cred că oamenii vor schimba lumea.

V-am cerut sugestii pentru textul de astăzi și am ales să scriu despre unele dintre cele mai frumoase “lucruri” de care putem avea parte în viața asta. Dacă le înțelegem, dacă le trăim cu inima deschisă, dacă le privim fără superficialitate, putem spune că suntem cei mai bogați oameni de pe pământ. LIBERTATE, IUBIRE, OAMENI. Acestea sunt temele pe care voi le-ați ales. Ce daruri prețioase! Ești binecuvântat atunci când întâlnești oameni care îți arată că iubirea-i libertate. Ne încorsetăm singuri, de cele mai multe ori. Sau îi lăsăm pe alții să o facă. Așa cum spunea părintele Visarion Alexa: “omul care te iubește, te și odihnește”. Și cred că de aici aș putea începe poveștile cu și despre oamenii mei. Oamenii care mă înconjoară și oamenii care doar au trecut prin viața mea. Unii au lăsat urme, alții m-au învățat lecții, alții au fost ca o adiere de vânt. Unii sunt raze de lumină, alții mă transformă în cub de gheață. Unii mă țin de mână atunci când am de trecut obstacole, alții îmi pun piedici la fiecare pas. Însă fiecare om pe care l-am întâlnit și pe care l-am primit în viața mea, dacă a plecat, a luat cu el o bucățică din mine. Și sper să-i fie de folos.

Până nu demult, eram convinsă că oamenii sunt răi. Am fugit din București și din acest motiv. Am vrut să mă întorc acasă, în lumea mea din altă lume, pentru că știam că aici oamenii sunt altfel. Am avut parte de dezamăgiri și i-am judecat mult pe ceilalți. Dar într-o zi am înțeles că oamenii nu sunt răi. Oamenii sunt nefericiți. Oamenii sunt plini de frici. Le este teamă de suferință. Și cui nu i-ar fi? Dar viața nu-i doar zâmbete și reușite. Este mai mult suferință și chin. Doar dacă înfruntăm valurile vieții cu capul sus vom reuși să învățăm să transformăm greutățile în lecții. “Rețeta succesului este rugăciunea!“ – nu știu cine a scris asta, dar îi dau dreptate. Când ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine, începem să-i vedem cu alți ochi și pe ceilalți. Și înțelegem că ceilalți nu-s responsabili de nefericirea noastră. Oamenii pot fi învățați să iubească. Dacă-i iubim, oamenii ne vor iubi. Nu toți. Ușor de zis, greu de făcut, veți spune. Așa este. Dar niciodată nu-i târziu să facem lucrurile altfel.

Cine sunt oamenii mei? Nu neapărat cei care mă cunosc cel mai bine, ci toți cei în mijlocul cărora mă simt acasă. Nu toți oamenii mei împart cu mine aceleași pasiuni, aceleași visuri sau aceleași valori. Nu toți oamenii mei sunt soldați, deși, recunosc, apreciez oamenii drepți. Iubesc în oameni curajul, bunul simț, cei șapte ani de acasă, voia bună, perseverența, curiozitatea, ambiția. Asta nu înseamnă că nu-i iubesc pe cei mai slabi sau pe cei care nu și-au găsit încă drumul. Am încredere că o vor face într-o zi.

Oamenii mei sunt oamenii care mă învață. Sunt oamenii care mă obligă să fiu mai bună. Sunt oamenii care mă îndreaptă atunci când greșesc. Sunt oamenii care îmi deschid ochii și mă ajută să mă pun tot timpul în pielea celuilalt. Să înțeleg că suntem diferiți, că nu gândim la fel, că nu trăim la fel. Oamenii mei sunt oamenii care ajută alți oameni. Sunt oamenii care sunt sprijin la nevoie, sunt cei care încurajează când nu credem suficient de mult în noi. Și eu am astfel de momente. Toți avem. Și în același timp, toți avem o forță interioară pe care încă nici nu o cunoaștem. Să o lăsăm să iasă la iveală. Va face minuni!

Oamenii mei sunt oamenii de la țară, dar și cei de la oraș. Sunt cei care iubesc tradiția și care mă învață despre trecut, sunt cei care lucrează pământul și cei care schimbă lumea în bine de la birou. Oamenii mei sunt țăranii cu bătături în palme, dar și cei îmbrăcați la patru ace. Oamenii mei sunt și săraci, dar și bogați. Și cu școală, și fără școală. Dar pe toți ne unește același lucru: iubirea.

Oamenii mei sunt prieteni vechi și prieteni noi. Poate ne știm de zeci de ani sau poate de o vară. Prieteniile nu se măsoară în ani, ci în trăiri. În sinceritate, devotament și-n inimi. Când se adună mai multe inimi la fel, pământul vibrează altfel. Oamenii mei sunt cei care îmi arată câte-o fărâmă de libertate. Iubirea-i libertate!

Fotografie realizată de Ivan Țudic

Oamenii mei sunt toți cei care citesc rândurile mele gânduri. Sunt cei care s-au strâns în comunitatea Plai Moroșenesc (despre care vă voi aduce vești în curând). Sunt toți cei care îmi urmăresc activitatea pe Instagram și care nu obosesc în a mă susține. Nici nu bănuiți cât este de important să le spunem oamenilor ce simțim. Și deși pare că mă pricep la cuvinte, nu știu întotdeauna cum să răspund mesajelor primite de la voi. Îmi oferiți multă iubire. Iubirea vindecă! Iubirea alungă frica! Iubirea schimbă vieți! Și viața chiar este frumoasă. La fel ca libertatea. Iubesc oamenii liberi! Și încerc să nu uit niciodată că niciun om nu-i mai presus de alt om. Vă mulțumesc că sunteți!

Cu dragoste,

Ioana Mihalca – jurnalist întors la țară

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi să vă abonaţi, pentru a fi la curent și cu următoarele mele postări. Și nu uitați că mă găsiți și pe Instagramacolo unde vă arăt, în imagini, cum este viața la țară.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *