Un an și jumătate la sat. Altfel, dar la fel

Un an și jumătate la sat. Altfel, dar la fel

Și parcă a fost ieri… Alergam bezmetic pe-un drum lung, ce nu se mai sfârșea, printre betoane prăfuite și minți asemeni unui vârtej. Orele se scurgeau mai rapid decât ticăia ceasul și nu găseam nicicând un loc la umbra unui copac, lângă care să-mi trag sufletul și să-mi răspund la întrebări. Unde sunt și încotro mă-ndrept? Am închis ochii și m-am trezit în mijlocul unui luminiș. Păsările se auzeau tot mai vioi, aerul era tot mai tare, copacii tot mai înalți, pădurea tot mai verde. Văzduhul tot mai clar. Atunci am știut. Am ajuns acasă. Călătoria mea obișnuită s-a sfârșit și alta a-nceput. Iulie 2019.

A trecut de-atunci un an și jumătate. În iulie 2019 credeam că astăzi vă voi scrie din mansarda casei țărănești, care sigur ar fi fost îndreptată spre apus. Iubesc apusul și culorile cerului. Mai spală din răutatea zilelor și îndreaptă ridurile de pe obraz. Iubesc apusul și culorile cerului mai cu patimă și mai cu sete de când am descoperit că tot ceea ce există deja pe pământ e-o armonie perfectă, care ne face întregi și de trăim singuri în pustie. Dacă ne dăm răgaz să privim tot ce-i în jur cu ochii limpezi, cum vin norii și se duc, înțelegem de ce este atât de puternic timpul. Și parcă ne dorim mai mult să-l folosim cu rost, până când nu se întoarce împotriva noastră. Azi suntem aici, mâine nu se știe.

Un an și jumătate a trecut repede. Am ajuns, la aproape 33 de ani, înapoi în casa părintească. Trăiesc înconjurată de dealuri și de munți, de înălțimi pe care multă vreme nu le-am văzut, deși nu s-au mutat din loc nicicând. Mă plimb fără destinație până uit pe ce cărări am apucat și mă trezesc la răsărit, indiferent de cât de dulce mi-ar fi somnul. Nu mai vreau să ratez adevăratele bucurii ale vieții, care se duc și nu se mai întorc. Mi-a luat ani mulți să înțeleg asta. Nu mă grăbesc și n-am un loc în care trebuie s-ajung rapid. Oricum, nu-i în puterea noastră să controlăm ce ni se întâmplă. Nimic nu mă mai obligă să nu rămân în urmă. Poate doar să las ceva în urmă. Dar să le luăm pe rând.

Când am ales să fac pasul înapoi spre sat, cea mai mare temere a fost rutina. Nu puteam să-mi imaginez ce aș putea să fac diferit, pentru ca nicio zi din viața mea să nu semene cu cealaltă. Oamenii au fobii. A mea este rutina. Știam din copilărie că la țară viața se scurge la fel, din moși-strămoși. Muncile câmpului, îngrijitul animalelor, primăvară, vară, toamnă, iarnă, la anul o luăm de la capăt. Acest lucru mă provoca și mă speria, deopotrivă. Întoarcerea în mediul rural poate fi un regres, eu o să-i spun evoluție. Da, satul nu oferă provocările urbanului, nu te ține în priză constant și nu este o competiție pentru premiul cel mare. Cu toate acestea, eu am câștigat pariul cu mine. Iar premiul cel mare înseamnă acum liniște și bucuria de a putea spune cu voce tare „aparțin acestui loc“.

Cei mai mulți dintre voi deja știți că îmi împart viața între sat și oraș. La țară vreau să trăiesc, să construiesc, să pun legume în pământ și să plantez pomi. Le-am încercat pe toate în ultimul an și jumătate și nu-i atât de greu pe cât îmi imaginam înainte. Puțină sudoare pe frunte care apoi îți oferă satisfacția că ai făcut ceva cu mâinile tale. Că ai continuat un lucru moștenit de la părinți. Moștenirea nu înseamnă doar averi, case sau afaceri duse mai departe din tată-n fiu. Moștenirea de la înaintași înseamnă și stil de viață, meșteșug, tradiție și valori. Într-un an și jumătate am făcut lucruri pe care nu le-am făcut o viață întreagă. Și cred că a fost timp petrecut cu rost, timp care dă roade… în timp. Și care te ajută să te cunoști. Ceea ce mulți nu înțelegem despre viața la țară este că nu toți ne-am născut țărani. Nu toți trebuie să fim țărani. Putem trăi altfel, putem mânca altfel, dar să ajungi să trăiești într-o comunitate mică și să nu respecți obiceiurile locului care te-a adoptat înseamnă că nu apreciezi sufletul oamenilor simpli. Și dacă vrei să schimbi în totalitate un trecut ce-a rezistat de mii de ani, poate că ai înțeles greșit prezentul. Întotdeauna există o cale de mijloc și soluții să aduci împreună ce e vechi și ce e nou. Să le împaci în așa fel încât frumusețea mediului rural să nu fie știrbită. Dacă să te muți la țară este o alegere și nu o constrângere, atunci joci pe acorduri de ceteră. Și-asculți muzică eletronică doar în intimitatea celor patru pereți. Satul românesc e o comoară. Și nu mai vreau s-o văd furată de trenduri trecătoare.

Ce fac la oraș? Alerg de dimineața până seara printre blocuri și pe coclauri și încerc să-mi reprezint, așa cum trebuie, județul la televizor. Este flacăra ce mă ține vie atunci când nu găsesc altă sclipire-n jur. Bineînțeles că există și astfel de momente. Sunt și eu om. Îmi place la oraș? Doar dacă îmi ridic privirea și văd munți. Doar dacă pășesc pe iarbă verde. Nu-mi place la oraș, dar sufletul omului are nevoie și de teatru, de film, de concerte, de expoziții și, uneori, chiar și de centre comerciale. M-am mutat la țară și aici vreau să trăiesc, dar știu că lumina, internetul, mașina de spălat sunt lucruri fără de care nu poți trăi în 2021. Să fii țăran nu înseamnă să te pedepsești. Am ajuns la concluzia aceasta după ce am încercat și alte căi de supraviețuire. Simplu nu este egalul sărăciei. Poți să fii miliardar și să alegi simplitatea. E o chestiune de valori.

Despre schimbări, comparații, despre ce am pierdut și ce am câștigat, despre cum m-am adaptat la sat, am scris și altă dată. V-am povestit și despre planuri care s-au pierdut pe drum. Au luat din mine o bucățică din suflet, au plecat și nu se mai întorc. Le numesc lecții. Așa că din toate lucrurile pe care le-am învățat de când sunt aici, cel mai important a fost să nu îmi fac planuri. Le înlocuiesc cu pasiuni, cu clipe trăite cu adevărat, cu multe căutări, cu promovarea Maramureșului și cu tot ce va veni de-acum înainte. Știu sigur un lucru și clar: o să restaurez o casă veche și voi trăi în ea. Nu știu când, nu știu pe care deal o voi muta, nu știu ce culori va avea atunci apusul. Dar vă voi ține la curent. Până atunci, rămân de veghe deasupra satului natal, la ferma părinților mei, în Petrova Maramureșului. Sau oriunde pe drum, în limitele județelor vecine.

Cu dragoste și prietenie,

Ioana Mihalca – jurnalist întors la țară

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi să vă abonaţi, pentru a fi la curent și cu următoarele mele postări. Și nu uitați că mă găsiți și pe Instagramacolo unde vă arăt, în imagini, cum este viața la țară.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *