Jurnalist în izolare. Relatări de la fața locului

Jurnalist în izolare. Relatări de la fața locului

Bine v-am găsit… din izolare. Este ziua cu numărul nouă și ce a fost mai greu a trecut. Așteptarea unui rezultat care întârzia să apară (fix opt zile a durat) mi-a cam luat ochii de pe lucrurile pe care, în altă situație, le-aș fi primit cu mai multă recunoștință. Frica ne transformă. Ne face neoameni și, în continuare, aceasta rămâne cea mai mare temere a mea. Că vom fi schimbați și că ne vom privi cu neîncredere și după ce pandemia va fi trecut.

Vă scriu din cuibul meu de la țară. Povestea pe care o citiți acum nu este doar a mea, ci a câtorva zeci de jurnaliști care până mai ieri vă transmiteau informațiile corecte din posibile focare de infecție. Știau exact care sunt riscurile la care se expun, cunoșteau bine protocoalele și măsurile de protecție pe care le impune pandemia. Cu toate acestea, în vremuri de criză, să fii la fața locului nu este un moft sau o fugă după senzațional, ci o necesitate. Să verifici dacă informația se confirmă, să poți să pui întrebări ferme și să aștepți răspunsuri clare atunci când comunicatele oficiale au lipsuri. Să cauți adevărul, într-o perioadă în care accesul la el îți este îngrădit, e ca și cum ai lupta cu inamicul. Îi salut, cu respect, pe toți colegii care încă aleargă pe teren, în plină situație de urgență.

Cum am ajuns în izolare

Mă aflu în izolare forțată. Când românii au început să vină în număr mare în țară, cei mai mulți din zone roșii, noi eram în vama Petea și încercam să le aflăm povestea. Prea s-au învrăjbit frate cu soră din cauza virusului și devenise o problemă națională întoarcerea unora acasă. Tot cam pe atunci, aflasem că la centrele de carantină din Satu Mare lucrurile să făceau anapoda, nu se respectau condițiile impuse de carantină, oamenii – posibili purtători ai virusului – se plimbau liberi prin curte și dormeau mai mulți în aceeași cameră. Am aflat, destul de târziu, că o persoană din cele câteva zeci de acolo, a fost testată pozitiv cu noul coronavirus. Ancheta epidemiologică arăta un singur contact al pozitivului și acesta a fost primul semnal de alarmă pentru una dintre colegele jurnaliste. Ce a urmat după aceea vă vom povesti mai târziu, până atunci rugăm, călduros și insistent, autoritățile să își facă treaba. Nu ne-am încadrat de la început în definiția contactului apropiat, însă pentru noi a urmat izolarea forțată și testarea. Așteptarea lungă nu ne-a ajutat deloc, mai ales cu gândul că am fi putut să-i punem în pericol pe cei dragi. Ne-am ajutat unii pe alții, în schimb. Am făcut haz de necaz și-am învățat unii de la alții. Am ajuns să ne cunoaștem altfel decât pe teren. Izolarea forțată poate veni și cu presiuni psihice, nu seamănă deloc cu cea voluntară. În cea de față stai acasă de tot. Ești verificat zilnic de organe de poliție sau ale jandarmeriei, ești sunat de medic și nu ai voie să părăsești perimetrul casei tale sau să primești oameni în vizită. Alături de tine rămân toți membrii familiei. Unii în vârstă, alții atât de tinerei încât nu-nțeleg prea multe din lumea asta. Nu le poți explica de ce n-au voie să iasă cu bicicleta în parc, la fel cum nu-i poți opri pe cei din jur să te privească altfel. Mai suspicios, mai cu teamă. Nu poți să mergi la cumpărături, la farmacie sau să-ți plimbi câinele. Din fericire, nevoile mele s-au redus în această perioadă, am încercat să fiu mai cumpătată, am avut sprijinul familiei care mi-a umplut frigiderul, la propriu, in rest… spațiul din livadă mi-a fost mai mult decât suficient pentru plimbat, citit, privit apusul și răsăritul.

Izolarea la țară, chiar și forțată, e-o binecuvântare pe pământ. Nu cred că am petrecut până acum atâtea zile legate acasă. Mereu intervenea o știre la care trebuia s-ajung. Acum, urmăresc situația de acasă, lucru pe care oricum superiorii noștri de la București l-au recomandat de ceva timp, tocmai pentru a ne proteja în aceste vremuri crunte pe care le trăim. Am timp să citesc, să mă plimb, să respir aer curat, să-mi pun ordine în gânduri și să spun o rugăciune. Nu mi-am văzut părinții demult și cine știe cât timp va mai trece, însă am înțeles, ca noi toți, că trebuie să ne protejăm și să protejăm. Mă gândesc des la frații mei care au rămas în București, acolo unde știm că sunt foarte mulți oameni. Mă gândesc la prieteni, la cunoștințe și la oamenii dragi pe care îi mai văd în fotografiile de pe rețelele de socializare și mă bucur să-i știu bine. Mă gândesc la românii din zonele roșii și la cât de mult li s-au schimbat tuturor viețile. La antreprenori, la industria turismului, la toate afacerile care s-au oprit. Mă gândesc la economie, la cât de greu ne va fi să ne revenim după o pandemie globală. La medicii din linia întâi, pentru ei nu am găsit până acum suficiente cuvinte de mulțumire.

Lumea se schimbă. O vedem și o trăim pe propria piele. Nimic nu mai e cum știam. Lumea a luat o pauză. Respiră. Noi reflectăm. Ne adaptăm. Învățăm. Ne descoperim. Conștientizăm. Și ajutăm. Nu judecăm, nu suntem răi, nu intrăm în panică. Lumea frumoasă pe care o cunoaștem e acolo și ne așteaptă sănătoși. Pe noi și pe ceilalți 7 miliarde. Fiți încrezători! Donați pentru spitale, sprijiniți afacerile locale și pe cele care s-au mutat în online, cumpărați hrană de la țărani. Și stați acasă. Împreună vom reuși. Toți pentru unul și unul pentru toți.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi să vă abonaţi, pentru a fi la curent și cu următoarele mele postări. Și nu uitați că mă găsiți și pe Instagramacolo unde vă arăt, în imagini, cum este viața la țară.

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *