Toamna, așa cum nu am mai văzut-o

Toamna, așa cum nu am mai văzut-o

Început de noiembrie. Plouă cu stropi mărunți și, în sfârșit, nu mai alerg. E liniște și mă gândesc să vă scriu. Pun câteva lemne în sobă, să-mi țină de cald și mă așez lângă geam. Este locul meu preferat din odaia îngustă care ne-a devenit, temporar, casă. Singurul colț prin care pătrunde lumina este și cel care m-a învățat că spațiile mici sunt pline de suflet. Nu știu dacă mă credeți, dar într-un timp scurt, de când am venit aici, am înțeles că a fi organizat în încăperile mici este o provocare mai mare decât a menține ordinea în dulapurile imense, burdușite cu haine pe care oricum nu le mai îmbraci niciodată. Asta-i capcana societății, uneori nu știi când să te oprești. Vrei mult, mai mult și tot nu-ți ajunge. Este atât de interesantă lupta care se dă în interiorul omului învățat să trăiască „ușor“ și superficial. Numai că la un moment dat, când deschizi ochii și pui totul în balanță, realizezi cu adevărat că nu dimensiunea căminului contează, ci armonia dintre cei patru pereți. Nu strălucirea celui mai nou model de gresie, ci siguranța podelei pe care calci. Să știi că e acolo și mâine și că o lași în urma ta, la fel cum ai găsit-o și tu. Să poți să repari ce s-a stricat, nu să dărâmi sau să distrugi. Să cari în tine trecutul și să-i găsești un rost în lumea ta nouă. Atât de zbuciumată uneori. Să poți să faci mai bine decât ai făcut până acum. Nu după regulile lor, ci după inima ta. În timp ce mă gândesc la asta, număr trei luni trecute de când ne-am mutat la țară și îmi imaginez cum va arăta viața când vom avea un loc al nostru pe pământ.

Prima toamna la țară a trecut molcom. Așa cum speram ca va fi. Mi-am dat timp să înțeleg altfel natura, să nu mă supăr c-au picat frunzele și să ajut, atât cât pot, la muncile câmpului, la pregătirile pentru iarnă, să răspund cumva la nevoile acestui nou început. Nu știu cât de bine m-am descurcat, însă am înțeles că nicio alegere nu vine fără greutăți sau obstacole. Cel puțin nu aceea de a trăi la sat. Naveta pe care o fac între Baia Mare și Petrova, între job și casă, nu ușurează situația. Însă mă bucur de fiecare zi și iau totul așa cum vine. Răbdarea se învață și se învață greu.

Tot cu răbdare am cules și strugurii, din care am făcut dulceață și compot. Împreună cu mama. Am pus și murături, într-o după amiază, cu prietena mea din copilărie. Cât despre toamnă, subiectul nostru de astăzi, pot doar să vă spun că m-a lăsat fără cuvinte. Și nu o dată. A fost un spectacol pe cinste, de la început pân’ la final.

Nu v-am mai scris de ceva timp și sunt sigură că vă-ntrebați ce s-a ales de proiectul nostru – restaurarea casei vechi. Crește odată cu noi. Entuziaști fiind, la început, credeam că până la iarnă, ne vom muta cu totul înăuntru. Nu știam cât de grea-i munca făcută de unul singur, dar știm acum c-a meritat fiecare pas călcat greșit sau strâmb. Fiecare ciocan scăpat peste degete și toate eforturile pe care un singur om, în greutatea și-n ambiția lui, a putut să le facă. Încă n-a picat zăpada, iar acoperișul e pe ultima sută de metri. N-am niciun merit, mă minunez la fel ca voi când văd ce-a realizat la țară un simplu băiat de oraș.

Dacă vreți să urmăriți toți pașii restaurării, vă reamintesc că vă puteți abona la canalul lui de youtube.

Eu v-aș mai scrie și v-aș povesti multe și mărunte. Dar n-aș vrea să vă plictisesc. Toamna, așa cum nu am mai văzut-o, merita nu doar o pagină, ci zece. Mai ales c-a fost atât de bună cu noi. A ieșit soarele și ne zâmbește, așa că ies în livadă să mă bucur de timp. Iubiți-l și prețuiți-l și voi, că nu se mai întoarce. Ajutați-l să conteze. Pentru voi și pentru cei dragi. Noi rămânem aici, la țară, și învățăm să ne facem traiul trai și lumea mai blândă.

Nu uitați că mai multe fotografii despre viața la țară găsiți pe contul meu de Instagram.

Dacă v-a plăcut acest articol, puteţi să vă abonaţi, pentru a fi la curent și cu următoarele mele postări. Mulțumesc!

Share

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *